Sunt sigura ca ati mai intalnit cliseul asta, cu elixirul dragostei, cu povestea de amor ce rupe inima unei fete, in timp ce o cruta pe cea a partenerului ei.

Nu ma consider si, ca atare, nici nu ma declar o feminista, dar cartea scrisa pe aceasta tema de francezul Eric-Emmanuel Schmitt, a avut darul de a ma surprinde cu unele pasaje si intorsaturi ale povesti, dar si talentul de a ma enerva. De ce?

Dupa cateva saptamani de lecturare a unor carti sa le spun cu incarcatura, aveam nevoie de ceva ca un vanticel caldut printre crengi de liliac inflorit. Cam asta promite romanul scris de Catherine Isaac, “Aici acum, mereu”. Recunosc ca m-a atras coperta, apoi, sa nu imi spuneti ca nu faceti la fel, am citit randurile de pe ultima coperta. M-a convins imediat paharul de vin roze rece, scaunul confortabil si lectura plina de bucurie pe care cronica din New York Times mi le promitea ca asociere cu aceasta carte.

Am sa revin la voi cu impresiile lasate de romanul Catherinei Isaac.

Acum doua zile am terminat Noduri scrisa de Domenico Starnone. Pur si simplu ma bantuie, iar cel mai simplu mod de a o infrunta este de a scrie cateva randuri despre ea. O aveam de mult pe lista de lectura, dar dintr-un motiv sau altul am tot amanat citirea ei, apoi Noduri s-a dovedit a fi o poveste de dragoste teribila – teribila pentru ca de-a lungul intregii carti ai senzatia ca cineva taie in carne vie in ceea ce inseamna relatia dintre doi oameni.