In aceasta primavara, cand cei mai multi dintre noi ne plictiseam de moarte in propriile case, din care nu aveam voie sa iesim din pricina efectelor starii de urgenta, un bucurestean prin adoptie a decis sa nu se concentreze pe nimic altceva decat pe scrierea unei carti dedicata celui mai cunoscut om al planetei.
Bine, bine, o sa spuneti din capul locului, in primul rand ca omul despre care vorbesti e un caz cu totul iesit din comun, fiindca e primul si singurul om-Dumnezeu din istorie, iar in al doilea rand, bucuresteanul tau e de fapt un oltean get-beget, care probabil inca nu si-a stabilit o ierarhie personala in ceea ce priveste resedinta preferata. Fie ca este vorba despre Ramnicu-Valcea, orasul natal, Bucuresti, orașul anilor adolescentei, facultatii și primilor fiori ai iubirii, dar si Paltinis, acolo unde a trait cea mai grozava aventura intelectuala din toate cate i-or fi fost date in cei peste 78 de ani, cati numara in prezent!
Am sa accept resemnat si am sa va spun simplu: in aceasta primavara, in lunile martie, aprilie si ceva din mai Gabriel Liiceanu a scris o carte de aproape 300 de pagini pe care a numit-o, rece si deopotriva provocator, „Isus al meu”.
Multa lume a tresarit, vorba Scripturii, la aparitia cartii. Destui au si comentat-o, in fel si chip. Au facut-o Tatiana Niculescu Mihai Neamtu, Mirel Banica, episcopul greco-catolic de Bucuresti, Mihai Fratila. Asta ca sa-i amintesc doar pe cei mai cunoscuti dintre cei ce s-au aplecat asupra ei.
Directorul celei mai mari edituri romanesti din toate timpurile, cel mai probabil, e si un mare autor si amator de literatura personala, deopotriva, asa incat ultima sa realizare nu putea trece neobservata. Mai ales ca, repet, in timp ce cei mai multi dintre noi jucam zaruri cu hazardul, urmarind cursa COVID-ului 19 in jurul propriilor blocuri, Liiceanu prefera sa-l provoace pe Isus.
Isus-omul, din cate te lasa cartea sa intelegi. Autorul stie pe deplin ca are de-a face cu un caz special, omul si Dumnezeu Isus din Nazaret, Iesua, in aramaica (care s-ar traduce prin „Dumnezeu mantuieste”), dar alege sa vorbeasca doar despre om, nu si despre Dumnezeu.
Si fiindca stapaneste arta provocarii am ales sa-i reproduc un scurt fragment, din a doua parte a cartii, in care mi s-a parut ca gasesc explicatia, intr-un fel, a alegerii sale:
„Grav nu este ca Lenin, Marx si comunistii nu credeau in Dumnezeu. Grav e ca, in numele necredintei lor, ii ucideau pe cei care credeau. Grav nu e ca marele Calvin credea aprig in Dumnezeu. Grav e ca se lua pe sine masura a credintei si ca-i teroriza pe genovezi. Grav nu e ca un prieten de-al meu, cand i-am expus nedumeririle mele in privinta Invierii, m-a facut leninist imputit, iar eu, in replica, i-am zis ca nu e departe de babele habotnice care pupa microfonul reporterului TVR, crezand ca e cruce. Grav e ca nici unul dintre noi nu asculta cu adevarat ce spunea celalalt”.
Iata de ce, poate, episcopul Fratila a ales sa sustina ca volumul lui Liiceanu nu e o carte teologica.
Este si nu este asa. Fiindca paginile lui Gabriel Liiceanu contin zeci de referiri teologice. Dar si o marturisire fara egal. Care vine chiar in ultima pagina a cartii. O reproduc mai jos, fiindca e pentru prima data cand inregistrez aceasta „marturie de credinta” a lui Gabriel Liiceanu:
„In concluzie: nu am pretentia sa clintesc pe nimeni din locul in care s-a asezat prin credinta. Eu cred minimalist, in <omenie>, in legea morala, in legea Firii, in timp ce tu crezi intr-o garantie transcendenta a legii morale. Eu sunt un crestin secularizat, tu, un crestin-crestin”.
Cu mai bine de un an in urma, in preajma vizitei Papei Francisc in Romania, din 31 mai – 2 iunie 2019, am avut ocazia de a discuta cu episcopul Mihai Fratila pe diverse teme. La un moment dat curiozitatea m-a impins sa-l intreb un lucru despre „seful” sau ierarhic in materie de slove tiparite, intrucat si Preasfintia sa este autor „Humanitas”.
„Preasfintite, m-am trezit ca intreb, credeti ca Gabriel Liiceanu, e genul de ateu sau mai degraba de agnostic, termen cu care pare ca se impaca mai bine in prezent? Sau e doar un fel de haina, pe care o mai imbraca, cand si cand?”.
Ierarhul m-a privit scurt in ochi si fara sa clipeasca mi-a spus doar atat: „Fugi d-aici!”.
Mi-am adus aminte de aceasta intamplare imediat dupa ce am inchis volumul „Isus al meu”, cel al lui Gabriel Liiceanu.
Vi-l recomand tuturor, acum, inainte sa ne bage autoritatile inapoi la izolare, ca-n primavara!!!
