Pur si simplu un roman fermecator ce va ajunge in inimile oricui il va parcurge…. cred ca pur si simplu ar ajunge sa scriu doar asta pentru a va face sa intelegeti ca scrierea de debut a Sofiei Lundberg mi-a ramas in suflet.
Am cazut in mrejele protagonistei de la primele randuri… si inca ce prime randuri… de mult nu mi-a fost dat sa citesc o astfel de introducere ce pur si simplu m-a aruncat acolo, in locuinta lui Doris si m-a transformat in acel ceva invizibil care a participat de acolo la tot ce s-a petrecut.
“Solnita. Cutia cu pastile. Castronelul cu bomboane pentru gat. Tensiometrul in cutia lui ovala, de plastic. Lupa cu snurul ei rosu, facut din dantela cu ciocanele, luat de pe o perdea de la Craciun, cu trei noduri umflate. Telefonul cu cifrele extrem de mari. Vechiul caiet cu coperte rosii, din piele, cu colturile paginilor intoarse, care lasau sa se vada hartia ingalbenita dinauntru. Batrana aranjeaza tot cu grija in mijlocul mesei din bucatarie…. “
La 96 de ani, Doris este fragila si poarta semnele varstei ei insa atunci cand era doar o copila tatal ei i-a daruit un caiet cu coperti rosii in care a asternut randuri despre toti cei pe care i-a intalnit si i-a iubit de-a lungul anilor.
Ea nu mai are pe nimeni in jurul ei si asteapta cu nerabdare convorbirile saptamanale pe care le poarta cu nepoata ei Jenny din SUA prin intermediul Skype-ului. Este vizitata doar de asistenta sociala care o ajuta cu imbracatul si servirea mesei asa ca de foarte multe ori s-a intrebat de ce nu a parasit deja lumea aceasta.
Ii place sa rasfoiasca micuta ei agenda cu amintiri si realizeaza cat de multe dintre numele trecute acolo sunt ale celor ce au murit de mult. Insa Doris realizeaza ca inca mai are ceva de oferit – povestea ei – asa ca tot micutul caiet rosu o ajuta sa isi scrie amintirile pe laptop, ca un ultim mare dar catre nepoata ei Jenny.
Astfel incepem sa aflam despre trecutul ei colorat – a lucrat ca servitoare in Suedia, a fost manechin in Parisul anilor ’30 si a fugit din calea celui de-al doilea Razboi Mondial la New York.
Ce stari de zambet… ce stari de tristete mi-a dat cartea aceasta…, dar cata bucurie mi-a daruit lectura ei.
Atat de multe ganduri pozitive mi-a starnit fiecare pagina si atat de teama mi-a fost de cum s-ar fi sfarsit insa nu am avut nicio dezamagire.
Doris e mai mult decat cuvintele ce o descriu, Doris e fiecare dintre noi… cu cele bune si cele rele ce ni se intampla intr-o viata de om.. fiecare dintre noi se gandeste la ce va ramane in urma sa si mai ales cui…
Caietul cu nume pierdute m-a sfasiat si mi-a dat speranta in frumosul ce domneste totusi in lumea aceasta.
Mi-a redat increderea in dragostea adevarata… pentru ca nu-i asa… doar aceasta conteaza sub toate formele ei pe care le intalnim in periplul nostru pe acest pamant….
Va doresc, cum ar spune cineva, …. destul soare ca sa va lumineze zilele, destula ploaie ca sa puneti pret pe soare.. destula bucurie ca sa va intareasca sufletul… destula durere ca sa puneti pret pe scurtele momente de fericire ale vietii.. destule intalniri ca sa puteti spune Adio din cand in cand….
Va invit sa parcurgeti Caietul cu nume pierdute al lui Doris… O veti indragi pe Doris… stiu sigur asta….
Pe curand….
