Exact cu doua luni in urma a trebuit sa ne luam ramas bun de la cel mai iubit membru al familie noastre, o splendoare de caine pe nume Felix. Inca nu pot crede ca s-a petrecut acest eveniment, inca nu reusesc sa gasesc o normalitate in zilele ce s-au scurs din acel 25 iunie. Suntem multi cei care ne confruntam cu jelirea unui animal de companie si prea putine se fac in privinta aceasta la noi in tara. Este o situatie foarte des intalnita si careia i se acorda prea putina atentie. Stiu ca in randurile pe care le veti citi se regasesc multi. Stiu cat de greu le este chiar si prietenilor celor mai apropiati sa ne aline. As vrea sa existe si la noi in tara mai multe organizatii sau grupuri de suport care sa ajute in perioada de doliu dupa un animal de companie. Din pacate nu se fac lucruri cu adevarat nici in situatia in care cel plecat este o fiinta umana. Asadar… sper sa acceptati ca astazi gandul din acest colt virtual sa ii fie in intregime dedicat lui Felix, cel mai bun prieten pe care as fi putut spera vreodata sa il am….

Dragul meu Felix, sunt zile cand absenta ta imi apasa atat de tare pe piept, sunt momente in care imi taie respiratia si imi umple plamanii cu amintirea ta in loc de aer. Ai fost cu noi pentru atat de mult timp incat pur si simplu nu imi pot aminti cum era viata mea inainte de tine, chiar daca eram de mult adult. Suferinta pe care ai indurat-o in ultimul an ne-a umplut tuturor fiecare minut, iar acum face ca absenta ta sa fie si mai palpabila. Sa nu crezi niciun moment ca a te ingriji a fost un chin pentru noi. E aproape ciudat sa spun acum cum o boala lunga a devenit pentru noi toti realitatea fiecarei zile, noul standard dupa care ne gandeam orele zilei, aproape ca incepusem sa cautam ceva confortabil in momentele tale de alinare. La un moment dat ai zice ca si uitasem ca daca nu am fi ajuns sa iti oferim cocktail-uri sofisticate cu tot felul de medicamente ne-ai fi parasit mult mai devreme. Oare iti amintesti cat de tare mi-a placut replica dintr-un serial unde cineva spunea ca traim cu totii doar din timp imprumutat? Asa ajunsesem noi, dar nu ne pasa, eram impreuna. Si chiar au fost timpuri bune, oare sa le zic confortabile? Stiu sigur ca in ultimul timp te-ai bucurat de fiecare plimbare lina prin padurea pe care ai iubit-o mai mult ca orice impreuna cu mama, careia i-ai fost cel mai drag si iubit prieten. Imi amintesc cum atunci cand te insoteam eu, descopeream mereu ceva nou… tu cu nasucul tau, iar eu facand ochii mari la natura care ni se dezvaluia la fiecare plimbare, an dupa an. Cat de multe am impartasit in acele plimbari si totusi cat de diferit era modul in care percepea fiecare dintre noi acele descoperiri.

Cat de mult iubea padurea


Stiam toti, intr-un colt al mintilor noastre, ca boala ta oricand ar putea sa progreseze si sa ne distruga lumea, sa distruga tot ce incercam sa facem zilnic pentru a te tine cu noi aici, cat mai mult. Stiam, ca orice noua zi a ta putea sa fie ultima, ca fiecare moment pe care il traiam putea sa ne aduca in fata celui mai dificil, acela in care ar fi trebuit sa invatam sa ne spunem adio.
Si totusi, cand acea zi a venit, nimeni nu a fost pregatit. Cand acea zi a venit, dintr-o data, brutal si neconditionata, nimeni nu a putut sa creada ca se petrece asa. Fiecare a sperat ca medicamentele isi vor face magia asa cum o facusera de atatea ori. Nu ne vom explica niciodata, de ce nu au mai fost de ajuns, de ce nu au mai reusit sa te ajute. De ce a trebuit sa incepi sa lupti sa poti respira, de ce fiecare pas era atat de greu de facut pentru tine care altadata alergai vaile padurilor din cartier. Pentru vecie imi va ramane intiparita in minte ultima seara a ta cu noi. Labuta ta in mana mea, modul in care pentru ultima oara mi-ai sarutat mana. A urmat acea zi pe care o numesc de atunci cea mai lunga zi din viata mea. Zi in care abia ai mers, in care abia respirai si in care abia erai cu noi. Si singurul lucru pe care noi am mai putut sa il facem a fost sa iti usuram plecarea, sa iti curmam suferinta.
Dar sa stii ca inca doare. Inimioara ta si-a gasit linistea, a mea a fost anihilata. Acea zi mi-a facut sufletul tandari. Doar spiritul tau ne-a dat putere cand iti sopteam in blanita ca totul va fi bine si ca acum nu va mai exista durere in timp ce ultimul sedativ isi facea efectul. Sa stii dragul meu, ca totul a fost doar ca sa iti fie bine, sa “poti respira”, sa fii din nou tu, cel mai viteaz si cel mai hoinar dintre frumosii padurilor.
Sa stii ca nu te-a durut nimic. Sa stii ca acea ultima injectie a facut sa vina din nou starea de bine. Sa stii ca a fost ultimul dar pe care am putut sa ti-l oferim, a fost intruchiparea convingerii noastre ferme ca nu vom mai permite nicio secunda sa ai parte de suferinta.
Apoi, te-am sarutat si te-am imbratisat toti. Apoi tu ai plecat. Iar de atunci lumea s-a schimbat. Totul s-a prabusit, totul a parut gol si rece. Si in acelasi timp nimic nu s-a schimbat, doar tu…. Asa-i ca e ciudat cum totul si nimic pot co-exista. Cum pot cele doua lumi sa se intalneasca, sa se atinga, sa se simta? Cum e posibil ca desi ai plecat, ai zabovit? Inca iti aud pasii, inca iti vad mutrita, inca iti simt prezenta pe covor, inca esti langa mine pe coltar, inca esti gata sa imi inhati toti biscuitii, inca esti gata sa cantam ceva. Tot incerc sa inteleg cum e posibil ca amintirea ta sa ma arda, dar sa ma si calmeze. Cum poate o durere nenorocita sa fie pretul unei iubiri neconditionate?
Sa stii dragul meu ca ne amintim de ispravile tale si incercam sa invatam sa zambim din nou. Sa stii ca viata ta in viata noastra a fost un dar pe care poate nu il meritam. Sa fii sigur ca daca cineva ne-ar cere sa schimbam aceasta durere, nu am face-o niciodata. Sa stii ca am retrai totul cu tine, de la capat.


Si uita asa, zi dupa zi, continuam. Respiram. Plangem. Ne amintim. Zambim la fotografiile tale, radem de amintirile noastre. Cautam frumusetea, dragostea si bunatatea pe care le vom folosi pentru a ne construi o noua inima. Stim, acesta a fost cadoul tau final pentru noi. Ne-ai invatat sa fim putin mai rabdatori, putin mai amabili, putin mai grijuli, dar mult mai vii.
Spatiul pe care l-ai umplut in sufletele noastre , acum gol, are doar ecou si durere, dar este mult mai mare din cauza ta. Il vom completa pe masura ce ridicam tandarii, in timp ce asezam un picior in fata celuilalt. Mi-e greu sa gasesc metafore in lumea asta care sa descrie prezenta ta in vietile noastre in acesti aproape 17 ani.
Si sa stii draga Felixache… mi-e dor de tine. As vrea sa fii tot aici. Nu cred ca voi fi vreodata in stare sa iti spun cu adevarat adio. Pentru moment iti spun doar Multumesc. Multumesc pentru viata ta, pentru loialitatea ta, pentru inteligenta ta, pentru incapatanarea ta, pentru prostioarele tale, multumesc chiar si pentru boala ta si plecarea ta. M-ai transformat intr-o persoana mult mai buna, in ceva ce nu as fi fost nicicand daca nu ai fi existat.

Momentele tale finale m-au adus pe deplin si complet in momentul prezent, deoarece m-am obligat sa imi imprim cu disperare in memorie senzatia blanitei tale, culoarea ei, urechile tale, atingerea labutelor tale. Mi-ai deschis inima si facand acest lucru, mi-ai permis sa ajung la alte persoane intr-un mod real si vulnerabil, pe care uneori doar momente ca moartea cuiva il pot permite. Mi-ai amintit ca autenticitatea si grija pentru celalalt sunt principiile fundamentale ale vietii.
Amandoi suntem cenusa acum. Intr-o zi, incet, ma voi ridica din nou, ma voi regrupa, nu in acelasi Eu, ci in ceva diferit. Putin mai buna. Poate, in ceva care sa iti semene mai mult.
Pana atunci……ai dragostea mea eterna, dragul meu.

PS. Astazi ma inclin in fata celor care cititi randurile mele constant. Va multumesc pentru intelegerea momentului reprezentat de aceasta zi de 25 pentru mine si cei dragi mie…. oricare zi de 25….. Voi reveni intr-o stare mai buna.

Pe curand.

Spread the love
Share: