In orice fel de relatie umana se aplica una din urmatoarele trei legi de baza: sa n-o iei niciodata in nume personal, fiecare e strict raspunzator pentru sentimentele sale si viata nu e dreapta, – ultima e de departe preferata mea si voi explica mai jos si de ce -.

Asta aflam din paginile cartii „Suma zilelor”, nascuta din talentul incredibil al sud-americancei Isabel Allende, una dintre preferatele mele pentru genul de scriitura pe care nu cred ca voi inceta prea curand sa-l laud in stanga si-n dreapta.

In fond, veti spune, ce e atat de iesit din comun in regulile propuse de Isabel Allende? Ce, noi, fiecare separat, si cu totii, impreuna, nu ajungem mai devreme sau mai tarziu la aceleasi concluzii? Ba poate ca da, dar nu avem forta, cei mai mulți dintre noi, sa spunem cu aceeasi tarie lucrurilor pe nume. Imaginati-va ca va pierdeti un copil, ajuns la varsta de 30 de ani, ca incercati sa va refaceti viata si ca povestea se repeta cu fiica proaspatului sot, o narcomana inraita. Hmm?! Ce spuneți acum? Ca viata nu e dreapta…Sau ca propria familie, pe care alegi s-o parasesti in cele din urma, fiindca nu vrei sa raspunzi raului cu rau, nu te are deloc la inima? Sau ca vechile rani par sa nu se cicatrizeze niciodata? Din nou si din nou, acelasi cliseu, cum ca viata nu e dreapta…

Numai ca, bunule cititor, acest laitmotiv – pe care Isabel Allende nu doar ca-l interpreteaza si-l repropune miliardelor de suflete din lumea intreaga – vine la pachet in „Suma zilelor” cu o certitudine pe care cred ca numai un suflet feminin il poate intelege. Da, fericirea poate fi deseori un moft, da, vii pe lume ca sa inveti lectia suferintei si a umilintei, da, viata nu e dreapta, dar asta nu inseamna ca totul se termina aici…

In niciun caz! Allende ne ofera prin aceste pagini o lectie greu de uitat, acel gen de lectie care vine din propria experienta, din care scoti rautatea destinului si a lumii din jur, pentru a le spune celor din jur ca omul nu e niciodata singur, ca ramanem, cu sau fara voia noastra, deopotriva martorii propriei vieti si a celor apropiati noua. Si ca, in cele din urma, putem crede cu tarie ca ne putem croi viata, in cele mai multe dintre zilele ce ni se dau, si cu tristete, dar si cu bucurie, si cu iluzii, dar si cu certitudini, dar mai ales cu dorinta de a face bine!

Si mai este ceva, un mic amanunt pe care vreau sa vi-l impartasesc. Cartea asta vorbeste la un moment dat despre „Cercul Surorilor Haosului Perpetuu”, o gaselnita despre care am ras la inceput, sfarsind insa prin a-mi dori sa devin cat mai repede membra cotizanta. Fiindca femeile din acest „cerc” stiu a fi si veritabile zeite ce salasluiesc aproape in fiecare dintre noi (da, da in fiecare dintre noi!), dar si mame, fiice, matusi sau bunici care-si plang fara rusine greutatile si neajunsurile si care mai stiu, ca nimeni altele, sa tina vie relatia cu cei care s-au dus.

Gand buni pentru voi toti dragilor. Pe data viitoare.

Spread the love
Share: