Atunci cand am deschis pentru prima data cartea lui Cartarescu – “De ce iubim femeile” – eram stapanit de o singura, dar singura idee, ceva de genul “gata, le dau gata pe toate!”. Aveam ferm convingerea ca dupa ce voi fi citit randurile lui Mircea Cartarescu voi fi devenit asemenea absolventilor de Medicina, capabili sa rezolve probleme de viata si de moarte. Chiar daca nu la moarte imi statea mintea, ci la chestiunile arzatoare de amor.
Eroare insa! Am intalnit, ce-i drept, fluturii care ne zboara mai tuturor prin stomac atunci cand cica ne indragostim, dar fluturii lui Cartarescu nu erau deloc pe placul meu. Baiatul asta s-a apucat sa-i descrie in amanunt, ba chiar percepeam amenintarea nevinovatelor insecte si pentru alte carti ale sale, cum ar fi “Orbitor”. Imi venea sa-i strig ca nu pentru fluturii lui multicolori am deschis eu paginile cartii cu un titlu menit, in opinia mea, sa-mi arate drumul cel mai scurt catre fericire! Ba mai mult, sa si cheltuiesc din banii mei, ceea ce nu prea aveam obiceiul decat atunci cand mi se parea ca merg la sigur! Cand colo, iadul meu clocotind de iubire si directia catre acesta, pe care o impopotonasem cu te miri ce, aveau sa se cutremure mai abitir decat s-au leganat parintii nostri la 4 martie 1977!
Inca de la prima pagina am ramas descumpanit de-a binelea. Ma asteptam, macar indirect, la conturarea unei schite secrete prin care sa poti da pe spate orice gasculita, a unui plan de bataie, ceva acolo care sa-mi indrume primii pasi catre cea de langa mine…am primit in schimb o descriere a unei banale ore de literatura, probabil din vremea comunismului cand cica se facea mai multa scoala ca azi (sic!!), in care singurul ce parea preocupat tocmai de lumea literelor era mult prea necoptul Mircea Cartarescu. Cel care prefera sa scrie diverse citate din nume numai de el auzite, in timp ce profesorul traducea neologisme de argou din franceza, iar unele dintre colege “stateau picior peste picior pe catedra, de li se vedeau pulpele pana sus sub poala sumeasa a sarafanului”, in timp ce priveau in gol la tot spectacolul din jur.
sursa foto wikipedia
Si asta nu e totul. Stiti cum descrie omul acesta senzatia unei iubiri neimpartasite? Visceral, fara nicio exagerare. Daca nu ma credeti, citiți cu atentie pasajul urmator: “Mi se facuse frica: aveam sa innebunesc? Cum ma gandeam la acel parfum, cum imi revenea in minte, simteam ca se apropie iarasi de mine acel val gata sa ma ridice din nou din mine insumi. In urmatorii zece ani cred ca am mai simtit de sapte-opt ori, in diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glont. Nu inteleg cum am supravietuit cand, student fiind, am urcat in lift cu o doamna ce purta acel parfum. Dupa ce a coborat, am oprit liftul intre etaje, m-am ghemuit pe podea si am ramas asa poate o ora intreaga, inspirand adanc acea aroma roza si incercand sa-nteleg unde, in trecutul meu indepartat, fusesem insfacat si tarat cu o asemenea forta uriasa”.
Iar parfumul asta blestemat, care revine in forta mai ceva ca un personaj principal, e de vina si pentru ratarea unei nopti de dragoste, memorabila si unica, daca s-ar fi materializat. Fiindca Cartarescu cel mic ramasese identic cu cel adult. Nu carnea, nu pielea roz, nu dantele cele mai intime, nu parul pubian fac in cele din urma “muzica”. Nu, pur si simplu, mintea…
In cele din urma, am sfarsit prin a cita, cu voce tare lectia invatata impreuna cu Cartarescu, din clasici: “amorul nostru nemuritor s-a dus dracului…”. Alex. Alex Maioreanu.
Pe curand……
