Nu stiu altii cum sunt, cum reactioneaza sau ce cred, dar pentru mine volumul lui Grigore Bajenaru – “Cismigiu&comp” e un veritabil panaceu. Puteti sa radeti pana la noapte sau sa va distrati pe seama mea oricat, sa faceti tam-tam pe Facebook sau Instagram, eu tot nu-mi voi schimba parerea.
Si spun asta grabindu-ma a adauga ca nu ma numar printre absolventii liceului bucurestean “Gheorghe Lazar”! Dar ori de cate ori recitesc cartea fostului profesor din vremurile blamate de multi, cele ale hulitului comunism, nu stiu cum se face dar asociez pana la contopire propriile amintiri cu paginile cartii in cauza…Iar actiunea are loc cam acum un secol, la scurta vreme dupa incheierea Primului Razboi Mondial, pe vremea in care Grigore al nostru sa fi avut 10 – 11 anisori.
Desigur, marturisesc si ca nu stiu cum mai e azi sa fii licean, dar pe vremea parintilor mei si a mea, iti mai luai cate o scatoalca dupa ceafa pentru lectia neinvatata sau pentru o nota proasta. Inteleg ca azi un asemenea episod ar scoate in strada nu doar elevul in cauza si familia sa, dar intreg Consiliul Municipal al Elevilor. Ba chiar Consiliul de Administratie al scolii ar face zid in jurul “bietului” copil, o victima a sistemului educational romanesc, tras in toate partile de aproape trei decenii fara ca nimeni sa puna piciorul in prag si sa strige “Ajunge! Pana aici!”.
Asadar confesiunea eroului nostru, cum ca “manca bataie in fiecare zi”!, facand meditatii cu propriul tata si la dictare, si la citire, si la matematica are sanse mari sa-i scandalizeze pe multi dintre cei mai tineri. Care, intre noi fie vorba, nu cred ca s-ar sinchisi prea tare la inregistrarea amanuntului conform caruia candva parintii faceau meditatii cu proprii copii. Ar adauga, poate un banal “saracutul” pentru timpul pierdut in compania literelor si cifrelor, deopotriva…Iar detaliile conform carora tatal si-a obligat fiul sa scrie de 100 de ori cuvantul pe care cel din urma il gresise ceva mai devreme sau interdictia de a-ti lua peste picior profesorii sunt de acum “piese de muzeu”.
Insa mi-ar placea sa stiu cum ar reactiona cei mai tineri daca ar citi pagina in care e descrisa primirea notei la teza de limba romana. Stau si ma intreb de una singura daca mai exista astazi elevi care la auzul vestii ca au primit nota maxima la teza s-ar indrepta ca vrajiti spre catedra, pentru a se intoarce apoi spre propria banca “pe trei carari”, strangandu-si la piept “munca”. Si stiti care e raspunsul meu (o sa-l scriu chiar daca nu va intereseaza!)? Da, mai exista! Fiindca scoala are un “microb” special, pe care niciun leac din lume nu-l poate vindeca. O stim cu totii, chiar daca unii dintre noi nu recunosc. Insa, seara tarziu, cand ati obosit sa va certati cu cei mici, cu vecinii sau colegii de munca, cu prietenii de pe Facebook, intindeti mana in biblioteca dupa cartea lui Bajenaru. O sa simtiti ca ati iesit iar la tabla, dar de data asta e una din acele zile, rare, cand v-ati facut, ca niciodata, toate temele si ca atare nimeni si nimic nu va poate surprinde…Pe cuvantul meu de onoare…. si tuturor….. gaudeamus igitur!
Pe curand….
