Am avut nevoie de cateva zile pentru a rontai-digera acest roman scris de Peter Carey. Adica pur si simplu nu am avut idee unde sa il clasez. Am sfarsit prin a prefera sa il plac.
Va spun din start ca e o naratiune despre obsesie, inselaciune si rascumparare. Toate acestea amestecate mi-au oferit pagini bune de suspans psihologic, o scriere incarcata, dar pe alocuri amuzanta.
“Furtul” este povestit in, sa le zicem capitole de catre fratii Boone. Michael Boone – numit si Butcher Bones – a fost candva un pictor vedeta, dar divortul l-a distrus. Ba mai mult a facut si ceva inchisoare pentru ca la un moment dat a incercat sa isi recupereze din lucrarile ce ii fusesera declarate bunuri maritale. Povestea noastra incepe in anii ’80, cand eroul nostru s-a lovit de limita cea mai de jos a existentei sale.
Printre pietrele de moara pe care trebuie sa le care Michael se afla si Hugh, numit si Slow Bones, fratele sau, un tip, v-ati prins deja, cu un intelect mult sub asteptari, dar cu o fire independenta. Vocea ii apartine in special lui Michael, dar “specialul” Hugh acapareaza lectura cu tonul sau semi- coerent. Pe parcursul intregului roman amestecul de dispret si afectiune pe care il manifesta cei doi frati unul fata de celalalt face ca legatura dintre ei sa se dovedeasca a fi una puternica. Cei doi au parte de un echilibru delicat si mai mereu schimbator, iar aparitia unei tinere misterioase pe nume Marlene schimba lumea celor doi pentru totdeauna.
Marlene are rolul clasic de femeie fatala; este frumoasa, desteapta si ambitioasa, pe deasupra este si nora regretatului mare pictor Jaques Liebovitz, una dintre primele influente ale lui Michael Boone. Pana la urma, deloc surprinzator, ea dovedeste ca nu este deloc ceea ce pare.
In esenta, “Furtul” este povestea a trei lucruri – arta, dragoste si desigur furt – care inseamna aici frauda, tradare si inselaciune.
Peter Carey pare ca se amuza decent cu lumea artei, in special prin crearea de reputatii si colectii si mai ales prin aprecierea picturilor. Foarte multe pagini din roman se concentreaza pe actiunea de autentificare a operelor. Precizia in detalii a autorului atunci cand ne vorbeste despre vopsele, arta falsului, dar si cea a autentificarii sunt intr-un oarecare contrast cu povestea intregului roman ce nu este intotdeauna credibila.
In acest roman m-am izbit si de diferentele evidente intre cele doua taramuri ale artei – cel in care este produsa cu toata originalitatea ei si cel in care este pretuita si consumata. Primul este reprezentat aici de Australia de unde se si trage protagonistul nostru, iar cel de-al doilea, parca nici nu se putea altfel, este reprezentat de Manhattanul dealerilor de arta.
Nu a fost un chin sa citesc romanul, pe alocuri va spuneam deja ca este chiar amuzant, dar admit ca am avut o senzatie de frustrare din simplul motiv ca autorul a incercat sa faca prea multe in el. Am avut acel sentiment ca a incercat sa nimereasca o tinta si a ratat-o. Desi sunt multe lucruri minunate in paginile cartii, nu pot sa o declar un succes.
Ca si Michael, am avut senzatia ca autorul pare sa lupte cu prea multe intrebari – despre arta, faima, bani, provincialism sau dragoste, dar la final m-a lasat fara raspunsuri… sau poate asta a fost intentia…
Va las pe voi sa ajungeti la o concluzie… eu nu am reusit, dar va recomand sa adaugati acest roman pe lista de lectura de sfarsit de saptamana.
Pe curand.
Eu am ajuns la pagina 100 și nu mă prind neam ce a vrut “poetul” să spună cu această carte, de aceea am zis să caut recenzii ca să știu dacă îmi mai pierd timpul. 🙁