Nu mi se pare deloc confortabil sa-l citesti pe Jorge Luis Borges. Dar deloc! Mai degraba “iti rupi dintii” in proza pe care o propune in loc sa ajungi sa-l simpatizezi.
Si asta in primul rand fiindca argentinianul asta tese o “panza” extrem de densa, cu zeci, ba chiar sute de trimiteri la literatura sau istoria universala, care iti vor scapa cu siguranta daca nu stii de unde sa le iei. Pur si simplu, dupa mine, Borges, ar trebui citit cu un dictionar enciclopedic alaturi. Ceea ce, sa recunoastem, nu e doar incomod, ci e de-a dreptul idealist!
Sud-americanul nu scrie pentru oricine si e macar fair-play atunci cand te avertizeaza, din primele randuri si subranduri ale oricarui volum personal, ca poti sa ai soarta lui Mircea Badea pus fata-n fata cu artele martiale.
Nici macar atunci cand iti faci curaj si “ataci” proza sa “scurta”, inclusa in “Cartea de nisip” a celor de la Polirom nu e cazul sa te astepti la ceva concesii.
Inclin sa cred ca multi dintre noi am patit-o, dar cum nu e o fericire sa recunosti ca Borges e o “nuca” tare, foarte, foarte diferit de columbianul Marquez sau peruanul Llosa, preferam sa-l laudam cu tot felul de cuvinte de nisip.
Ce-o fi gandit, de pilda, Papa Bergoglio – Francisc, primul sud-american ales pe scaunul urmasului Sfantului Petru, cand s-o fi izbit de afirmatia conationalului sau, cel putin la fel de cunoscut, pe care o veti intalni la o lectura foarte atenta chiar in “Cartea de nisip”. “Sa fii de spita italiana la Buenos Aires e de-a dreptul dezonorant”, spune același Borges, ” la Londra am descoperit ca, pentru multi este un atribut romantic”. Imi inchipui ca din postura sa de fiu al unei familii de emigranti italieni actualul papa a zambit acru, nu inainte de a fi strivit, tot printre dinti, o “binecuvantare” la adresa lui Borges, dupa ce-a citit chestia asta.
Insa provocarea pe care acest scriitor ne-a lasat-o drept mostenire mi se pare a fi tocmai aceasta: nu intra in rand cu lumea, gaseste-ti drumul tau! Asa “citesc” randurile lui Borges care spun lucruri teribile cu aerul unui copil care nu realizeaza “grozavia” care tocmai i-a iesit pe gura.
Cum altfel am putea interpreta afirmatia dupa care, iar si iar, “o data la cateva veacuri, trebuie arsa Biblioteca din Alexandria”? Sau ca in mintea sa, “oamenii viitorului nu sunt doar mai inalti, dar si mai iscusiti ca noi”?!
In cele din urma, imi place sa cred ca a-l citi pe Jorge Luis Borges e ca si cum ai decide ca nu poti trai fara a merge, macar o data pe vara, la mare. E o tentatie atat de mare incat pur si simplu uiti sau accepti senin ca dupa lunga imbratisare a marii trebuie sa mesteci, la propriu, si putin din nisipul de pe plaja. Dar toate impreuna au o magie care te impinge, iar si iar, sa revii la mare, la soare si la plaja!
Borges si-a construit teribil, ca nimeni altul, cuvintele. Iar din cuvinte a facut o casa. Una pe care nu a construit-o pe nisip, va asigur! A muncit atat la ele si la casa acestora, incat intr-o buna zi a renuntat de buna voie la lumina ochilor pentru propriile cuvinte. Iar invatatura sa e simpla si e cuprinsa in fraza urmatoare: “Am construit aceasta casa, care e la fel cu toate celelalte. Am fabricat aceste mobile si ustensile. Am lucrat campul, pe care altii, al caror chip nu l-am vazut, il vor lucra mai bine decat mine. Pot sa-ti arat unele lucruri…”.
Sa ne reintalnim cu bine.
