Sunt sigura ca ati mai intalnit cliseul asta, cu elixirul dragostei, cu povestea de amor ce rupe inima unei fete, in timp ce o cruta pe cea a partenerului ei.
Nu ma consider si, ca atare, nici nu ma declar o feminista, dar cartea scrisa pe aceasta tema de francezul Eric-Emmanuel Schmitt, a avut darul de a ma surprinde cu unele pasaje si intorsaturi ale povesti, dar si talentul de a ma enerva. De ce?
In primul rand fiindca eroina cartii, Louise, o frantuzoaica care decide sa puna capat unei relatii de cinci ani cu un medic psihanalist cu un cabinet parizian, pare-se impunator, aplica o tactica ce nu mi-e deloc la suflet: cedeaza. O data, de doua ori, de trei ori, aproape de fiecare data, incat ajunsesem sa ma intreb daca scara sa de valori in ale compromisului indica cumva si sudul, nu doar nordul…
In fine, ca sa va faceti o idee, trebuie sa va spun ca fata noastra isi lasa casa, orasul, tara chiar, poate chiar si profesia, desi aici nu sunt foarte sigura ca e chiar asa, pentru a incerca sa scape din stransoarea sufocanta a unei iubiri ce continua s-o macine si in indepartata Canada, unde decide sa se stabileasca pentru a fugi de al ei Adam. Caci cum altfel putea sa-l cheme pe strigoiul acela de partener daca nu exact ca pe primul mascul pe care, cel putin asta spune Biblia, l-a cunoscut lumea?!
Si asta nu e totul! Continua sa corespondeze cu Adam, traiasca Internetul, sa-l ghideze pe barbatul feroce care are, printre altele, pretentia ca detine controlul iubirii, ca poate chiar demonstra infaibilitatea metodei sale – dupa cum adauga orgoliosul babuin, ca stie din ce se compune elixirul dragostei, cuvinte care dau si titlul cartii. Continua sa-i cedeze si la mii de kilometri departare, sa-i lumineze pasii, sa-i indrume iubirea noua ce se naste pe malurile Senei si in inima adamica atunci cand o colega canadianca de munca aterizeaza aproape din ceruri la Paris.
Si ca sa vedeti cum gandeste un barbat, fie el si francez, cititi cu atentie vorbele de mai jos pe care autorul i le pune in gura lui Adam: „femeile iubesc dragostea, barbatii fac dragoste”. Ca si cum totul ar fi doar o framantare de epiderme, un schimb de secretii! Si mai adaug un mic pasaj:
„barbatii fac dragoste pentru placere, nu pentru a spune ca iubesc. Cand ma duceam sa ma intalnesc cu amantele mele, nu pierdeam nimic din atasamentul fata de tine, nu te adoram mai putin, unica mea ambitie fiind sa obtin si sa ofer placere”.
Nu stau sa judec pe nimeni, nici sa scot pe masa „artileria grea” pe care orice fetiscana a primit-o la varsta pubertatii de la propria mama, de la matusi sau de la bunici, mai mult sau mai putin citite. Ce vreau sa spun este ca acelasi cliseu functioneaza inca! Ba chiar peste tot! Inclusiv in aceasta carte, unde Louise ridica complet steagul alb, mai ales atunci cand afla ca Adamul ei a fost complet tavalit prin noroiul scarbos al vietii de o alta femeie, de la care nu s-ar fi asteptat in ruptul capului…si ceea ce paruse candva un sfarsit devine un nou inceput!
La naiba cu elixirul dragostei! Un pic cam siropos, nu-i asa fetelor?
P.S. Si totusi, daca aflați ceva legat de elixirul dragostei, impartasiti-mi rogu-va, impresia voastra…fiindca din asta suntem facute…
